Ce bine ar fi sa iti poti scrie viitorul. Dar asa, nu poti decat sa visezi, sa visezi, sa visezi. Si cu cat visezi mai mult, cu cat ai mai multe asteptari, cu atat mai mult nu se va intampla asa. Si tot nu ma pot impiedica de la a avea asteptari.De ce urasc atat de mult nestiinta? De ce ma macina, de ce nu pot trai in armonie cu ea? De ce nu o pot accepta? De ce urasc atat de mult momentul in care deschid un caiet si vad ca e gol? De ce simt nevoia imediata de a incepe sa scriu in el?
Unele lucruri sunt pur si simplu imposibil de aflat. Nu pot trai cu asta. Nimic nu ar trebui sa treaca neobservat. Totul are un sens. Totul are o importanta.
Ma cufund in albastrul noptii, privesc stelele. Cerul e atat de frumos, atat de captivant si de misterios...singurele sale semne de viata sunt stelele. Prin ele comunica. Prin ele ne da importanta. Acolo, undeva, in adancul acelui albastru profund si imens, stie ca il iubim. Si ne raspunde la iubire...prin stele. Raspunsuri de basm, supraomenesti, date numai pentru cei meniti sa inteleaga. Insa cerul este siret...pentru ca fiind atat de vag definite, nu vei sti niciodata ce vor de fapt sa spuna. Nici nu trebuie sa stii. Scopul lor este sa te faca sa cercetezi, sa te framanti, si sa il iubesti si mai tare.
El e cerul.
