Stele = semne

Ce bine ar fi sa iti poti scrie viitorul. Dar asa, nu poti decat sa visezi, sa visezi, sa visezi. Si cu cat visezi mai mult, cu cat ai mai multe asteptari, cu atat mai mult nu se va intampla asa. Si tot nu ma pot impiedica de la a avea asteptari.De ce urasc atat de mult nestiinta? De ce ma macina, de ce nu pot trai in armonie cu ea? De ce nu o pot accepta? De ce urasc atat de mult momentul in care deschid un caiet si vad ca e gol? De ce simt nevoia imediata de a incepe sa scriu in el?
Unele lucruri sunt pur si simplu imposibil de aflat. Nu pot trai cu asta. Nimic nu ar trebui sa treaca neobservat. Totul are un sens. Totul are o importanta.

Ma cufund in albastrul noptii, privesc stelele. Cerul e atat de frumos, atat de captivant si de misterios...singurele sale semne de viata sunt stelele. Prin ele comunica. Prin ele ne da importanta. Acolo, undeva, in adancul acelui albastru profund si imens, stie ca il iubim. Si ne raspunde la iubire...prin stele. Raspunsuri de basm, supraomenesti, date numai pentru cei meniti sa inteleaga. Insa cerul este siret...pentru ca fiind atat de vag definite, nu vei sti niciodata ce vor de fapt sa spuna. Nici nu trebuie sa stii. Scopul lor este sa te faca sa cercetezi, sa te framanti, si sa il iubesti si mai tare.
El e cerul.

Rosu

Este o senzatie.
Ca atunci cand te invadeaza in acelasi timp si caldura si raceala. Cand parca iti straluceste corpul pe dinauntru si te simti in stare de orice. Tot universul iti sta la picioare.

Cand, de fapt, esti ca o tigara. Cineva te fumeaza in slow motion...te aprinzi cu fiecare fum. Te consumi. Energia iti creste, zaharul din vene circula cu repeziciune, esti tot mai aproape de perfectiune, si apoi...te stingi.

Energia care odata pulsa in tine s-a facut nevazuta. Din tigara ce a fost a mai ramas doar mucul, aruncat pe un trotuar la fel de murdar ca tine. Un peisaj obisnuit in zilele astea. In locul extazului s-a instalat disperarea. Disperarea dupa inca o aprindere, dupa inca o scanteiere. Dupa a fi rosu din nou. Daca mai ai cu ce, te mai aprinzi odata...si esti terminat.

Acum, ca tot esti mort, da-ti seama cine te-a fumat, si avertizeaza-i si pe altii. Pentru ca acum "ai experimentat si tu senzatia".

Oare chiar intelegem?

Stii pentru ce ti-a fost data viata? Ca sa o traiesti. Pare simplu, nu-i asa? Asta doar la prima vedere, pentru ca acest cuvant are si el o definitie.

Pentru mine, sa traiesti cu adevarat inseamna sa cunosti orice latura a vietii, orice aspect. Trebuie sa fii constient de multe lucruri pentru a reusi. Cum ar fi ca nu exista bine si rau, ci doar frumos si urat, niste notiuni abstracte, ce se contureaza cu totul altfel in perceptia fiecaruia. Cineva mi-a spus odata: "gandeste-te la viitor, procedand astfel viata ta va avea de suferit...". Cu alte cuvinte, m-a sfatuit sa nu mai risc. Dar daca nu risti, ce realizezi? Nimic.

Gandeste-te la o viata lunga si monotona, lipsita de placeri si cunoastere. Asta doar din simplul motiv ca nu vrei sa risti. Ca te gandesti la viitor, iti e frica de moarte si crezi ca orice fapt nesemnificativ it afecteaza sanatatea. Ca si cum ai trai intr-un glob de sticla...dar sticla ar fi murdara. La ce bun?

Eu vreau sa stiu tot. Frumos, urat, tot. Cat mai mult. Sa cunosc viata in detaliile ei cele mai intunecate. In urma unor astfel de realizari, moartea ar fi binevenita, in orice moment. As simti ca mi-am atins scopul si ca nu mi-am irosit timpul.

As prefera sa mor tanara si experimentata, decat batrana si proasta. Am o anumita teama...teama de a avea acel labirint imprimat pe fata. Labirintul in care, cu varsta, te pierzi. Se aduna atatea, ca nu le mai poti duce. Si de obicei, mori inainte sa ajungi la capat...doar in filme se mai intampla sa iesi de acolo intreg. Si asta este ceea ce inseamna sa fii invins de soarta. Nu pe mine...pe mine nu trebuie sa ma invinga.

Este doar un mod de gandire. Fiecare are un rol in universul asta. Simt ca eu asta trebuie sa fac...sa cunosc viata, sa o caracterizez, si sa transmit aceasta curiozitate mai departe. Pentru ca numai prin curiozitatea unora, lumea poate evolua. Pentru ca niciodata nu o sa se opreasca. Se va invarti indiferent de ce s-ar intampla.

in Labirint...

   Asta este pentru toate noptile cu iz de menta si cafea proasta pe care le-am pierdut impreuna, tacand, dar spunandu-ne totul.

Pentru arsurile de tigara de pe pieptul tau si urmele unghiilor tale pe gatul meu, pentru a fi impreuna chiar cand eram despartiti.

Pentru peretii plini de grafitti si desene, simbolizand anarhia ce dainuia intre noi, in perfecta armonie.

Pentru ierburile lasate prin bai, pe care credeam ca le-am fumat, si care ne-au dovedit ca nu avem nevoie de droguri pentru a fi high.

Pentru plimbarile de la 4 dimineata pe strazile murdare de creta, pentru povestile pe care le-am creat din nori de fum. Pentru ca ne-am infiltrat rapid in inima labirintului, si ne-a placut sa ne pierdem impreuna in el.

Noi nu am lasat nimic in urma. Am luat tot ce am putut de la viata. Am trait totul ca pe o contradictie intre adevar si minciuna. Pentru noi nu a existat bine si rau...doar o lume ce trebuia explorata.

Am considerat ca viata era prea scurta pentru a-i mai oferi si ceva in schimb. Am respectat toate promisiunile facute si am trait unul pentru celalalt, in acelasi timp pentru a ne face fericiti propria persoana.

Toate astea sunt pentru tine, sau pentru amintirea ta, cu promisiunea ca vom fi mereu copii.

Pentru ca nu am ajuns niciodata sa fim adulti, dar am ajuns la capatul labirintului.

Omida

   Ai plans vreodata pentru un fluture? Eu da. Mereu, de-a lungul vietii(vorbesc de parca as avea 70 de ani) am alergat dupa ei, pentru ca intotdeauna m-au fascinat si am vrut sa ii prind. Si daca prindeam vreunul, ori i se destramau aripile si ii dadeam drumul, ori scapa imediat. Dezamagirea unui copil la un astfel de esec este imensa. Si eu sunt un copil. Altfel nu as alerga dupa fluturi.

   De ce ei au fost dintotdeauna mai indragiti decat omizile? Pana la urma, fara ele, nu ar mai exista. Inca un detaliu: fluturii zboara, fug...omizile se tarasc pe asfalt, pe frunze, pe copaci, iti este mult mai usor sa le observi, nu pleaca nicaieri(decat foarte incet...). Te lasa sa le oferi dragostea ta si o apreciaza. Fluturilor nu le pasa, pentru ca stiu ca sunt frumosi si toata lumea ii iubeste. Dar, nu, nimanui nu-i plac omizile.

   Omiduta despre care am sa va spun este si ea acum fluture. Ma intreb daca exista fenomen invers...metamorfoza din fluture in omida. Nu cred, pentru ca, repet, nimeni nu-si doreste sa fie o omida...nici macar eu. Dar eu le apreciez. Omida mea...era si ea dezapreciata. Era urata. Paroasa. Respingatoare chiar. Dar mie mi-a placut de ea...m-am apropiat incet, cu ochii cutreierandu-i corpul micut. S-a cam speriat, saracuta, nu era obisnuita...am luat-o in mana si puful ei mi-a gadilat degetle curioase. Voiam sa fiu prima care ii ofera o sansa...o sansa sa devina fluture. Am asezat-o pe radacina unui copac si incet-incet, am ajutat-o sa urce. Mi-a multumit, simteam parca dragostea ei oferita in schimb. "Prostii", imi spuneam. "E doar o omida". Dar, cu timpul, am ajuns sa cred si asta. Ca micutul meu prieten, in felul sau, necuvantator, ma indragea. Numai un copil putea crede asa ceva. Dar inca mai cred, nu are rost sa ma mint.

   Intr-un final, iata ca a ajuns in varf...pe o ramurica inalta a copacului. Destul de sus cat sa se poata inchide in cocon, in siguranta, caci venise timpul...sau asa considera ea. Si prietenul meu, de care ma atasasem, ce-i drept, impietri pentru o perioada, se ascunse.

   Cat timp a stat in cocon, m-am dus in continuare sa o vizitez, desi era in zadar. Era ca si cum m-as fi uitat la o fotografie. Omida nu-mi mai dadea niciun semnal. Parca murise...ce sa stie un copil despre metamorfoza?

   In final, coconul s-a deschis, si din el a iesit un fluture...unul superb. S-a intins in toata splendoarea lui, cu aripile inca ude, inspre soare...acela a fost primul semn de adio. Apoi, avid de libertate, noul fluture si-a desprins aripile si s-a lansat in zbor, catre noi orizonturi...iar eu am stat si l-am privit inaltandu-se, plecand, cu ochii inlacrimati, si un singur gand intiparit in minte: mi-e atat de dor de omida mea...

Sleeping with ghosts

Cum e atunci cand cineva pe care il iubesti se plictiseste de tine? Cand va intalniti pe strada la o saptamana dupa ce v-ati despartit, si el te ia in brate si iti spune ca s-a gandit la tine, si i-a parut rau dupa ce a spus? Ii raspunzi ca ar fi trebuit sa se gandeasca mai bine inainte...si pleci, desi ai fi vrut sa ramai in continuare in bratele lui.

Ajungi acasa plangand, dar te prefaci ca nu s-a intamplat nimic, de fata cu toti. Dupa cateva zeci de minute, nu mai rezisti si ii dai un mesaj, sa il intrebi daca ramane la decizia deja luata, sau se gandeste sa dea inapoi. Si, dupa cum te asteptai, nu iti raspunde.

Dar e vremea sa transform povestea intr-una la persoana I.

Seara stau in pat cu orele, gandindu-ma la un baiat, unul ce a existat. Care, teoretic, inca mai exista...dar practic, e mort. Ca atunci cand omida se transforma in fluture, la fel si lui, i-a mai ramas doar carcasa. Continutul nu mai e acolo. Sau poate mai e, dar e pierdut intr-un labirint cu tot felul de imagini infatisand ceea ce ar fi vrut baiatul acela sa fie. Poate a reusit sa le copieze, poate nu... cert este ca inima mea ii apartine unui fel de fantoma. Aceeasi fantoma care ma tine la piept in fiecare noapte, cu buzele pe fruntea mea si rasuflarea calda in crestetul capului, aceesi prin parul careia imi trec degetele cand caut sa ies din sala de teatru unde ne traim cu totii vietile. Fantoma aceea sub atingerea careia ma simt atat de usoara, atata de perfecta...

Cui ii trebuie bani sau orice alt lucru material pe care s-il doresc fetele azi? Mie imi este de ajuns un singur gand. O inchipuire. Ceva ce a fost real odata, dar acum a murit. La fel cum un copil destrama matasea aripilor unui fluture, din dorinta de a-i vedea frumusetea mai de aproape, la fel s-a destramat si realitatea mea. Numai din dorinta de a o avea in continuare. Pentru ca mereu si mereu, vrem tot mai mult...

Asa am ajuns sa fac dragoste cu o fantoma. Una care ma iubeste neconditionat.
La dracu' cu toate minciunile, si cu orice ne mai ataca aripile... uita de ele, uita de ratiunea de care te tot agati cu disperare, si traieste undeva in sufletul tau, alaturi de fantomele tale, in lumea ta, acolo unde nimeni nu te poate darama in zborul tau.
Bineinteles ca facand asta esti considerat un nebun. Dar, pana la urma, nu e un schimb profitabil ?!

~ inspirat de Placebo-Sleeping With Ghosts

Teama de necunoscut...

Banuiesc ca avem cu totii, din cand in cand, niste momente de nesiguranta in legatura cu noi insine, sau cu persoanele la care tinem... ei, mie mi se intampla mai des.

Am sa fac o comparatie ce deriva, probabil, tot din atractia mea obsesiva pentru mare: imi voi imaginea dragostea ca pe un ocean... cui nu-i place sa inoate? Adevarat, nu toti stiu sa faca acest lucru, unora le e teama sa incerce, poate altii au mai incercat inainte si au fost la un pas de a se ineca... sunt si unii carora chiar nu le place apa. Dar sunt putini insa. Cine a spus ca oceanele nu sunt periculoase?

In acest moment ma aflu in urmatoarea ipostaza: inot cam de un an si ceva, astfel incat am trecut de mal, si incet-incet am ajuns in zona adanca...poate chiar una foarte adanca, unde curentii sunt mai puternici, valurile mai mari, posibilitatea de a se isca o furtuna mai ridicata. Nu am nici cea mai vaga idee despre locul exact in care ma aflu, cat mai este pana la celalalt capat, unde nu vreau sa ajung... vezi tu, chiar iubesc inotul. Dar, cel mai rau, nu stiu cat voi mai rezista furtunilor. Mi-e frica sa nu ma scufund... pentru ca atunci nu voi mai avea nici aer, si, oricat de frumoasa ar fi privelistea dedesubtul apei, ma va dobori repede.

Desigur, ma pot scufunda si din proprie initiativa. Dar imi trebuie echipament: costum, ochelari, tub de oxigen... care, insa, nici el nu ma protejeaza la nesfarsit. Si apoi, nu poti sti niciodata daca tubul nu este fisurat...

Oceanul este imprevizibil. Niciodata nu poti fi sigur cand se va isca o furtuna, sau cand te va izbi un val. Acestea fiind imprejurarile... nu stiu ce ar fi mai bine sa fac. Sa inot calma mai departe, cu increderea ca apele ma vor proteja, sau sa ma zbat pentru a nu ma ineca ?