Omida

   Ai plans vreodata pentru un fluture? Eu da. Mereu, de-a lungul vietii(vorbesc de parca as avea 70 de ani) am alergat dupa ei, pentru ca intotdeauna m-au fascinat si am vrut sa ii prind. Si daca prindeam vreunul, ori i se destramau aripile si ii dadeam drumul, ori scapa imediat. Dezamagirea unui copil la un astfel de esec este imensa. Si eu sunt un copil. Altfel nu as alerga dupa fluturi.

   De ce ei au fost dintotdeauna mai indragiti decat omizile? Pana la urma, fara ele, nu ar mai exista. Inca un detaliu: fluturii zboara, fug...omizile se tarasc pe asfalt, pe frunze, pe copaci, iti este mult mai usor sa le observi, nu pleaca nicaieri(decat foarte incet...). Te lasa sa le oferi dragostea ta si o apreciaza. Fluturilor nu le pasa, pentru ca stiu ca sunt frumosi si toata lumea ii iubeste. Dar, nu, nimanui nu-i plac omizile.

   Omiduta despre care am sa va spun este si ea acum fluture. Ma intreb daca exista fenomen invers...metamorfoza din fluture in omida. Nu cred, pentru ca, repet, nimeni nu-si doreste sa fie o omida...nici macar eu. Dar eu le apreciez. Omida mea...era si ea dezapreciata. Era urata. Paroasa. Respingatoare chiar. Dar mie mi-a placut de ea...m-am apropiat incet, cu ochii cutreierandu-i corpul micut. S-a cam speriat, saracuta, nu era obisnuita...am luat-o in mana si puful ei mi-a gadilat degetle curioase. Voiam sa fiu prima care ii ofera o sansa...o sansa sa devina fluture. Am asezat-o pe radacina unui copac si incet-incet, am ajutat-o sa urce. Mi-a multumit, simteam parca dragostea ei oferita in schimb. "Prostii", imi spuneam. "E doar o omida". Dar, cu timpul, am ajuns sa cred si asta. Ca micutul meu prieten, in felul sau, necuvantator, ma indragea. Numai un copil putea crede asa ceva. Dar inca mai cred, nu are rost sa ma mint.

   Intr-un final, iata ca a ajuns in varf...pe o ramurica inalta a copacului. Destul de sus cat sa se poata inchide in cocon, in siguranta, caci venise timpul...sau asa considera ea. Si prietenul meu, de care ma atasasem, ce-i drept, impietri pentru o perioada, se ascunse.

   Cat timp a stat in cocon, m-am dus in continuare sa o vizitez, desi era in zadar. Era ca si cum m-as fi uitat la o fotografie. Omida nu-mi mai dadea niciun semnal. Parca murise...ce sa stie un copil despre metamorfoza?

   In final, coconul s-a deschis, si din el a iesit un fluture...unul superb. S-a intins in toata splendoarea lui, cu aripile inca ude, inspre soare...acela a fost primul semn de adio. Apoi, avid de libertate, noul fluture si-a desprins aripile si s-a lansat in zbor, catre noi orizonturi...iar eu am stat si l-am privit inaltandu-se, plecand, cu ochii inlacrimati, si un singur gand intiparit in minte: mi-e atat de dor de omida mea...